Poruncile prieteniei

Sa respecti prietenii ca pe o piatra rara!

Sa iubesti pe fiecare din prietenii tai fara gelozie!

Sa impartasesti cu generozitate si altora din prietenia ta!

Sa intretii prietenia prin discutii dese si folositoare!

Sa-ti incredintezi cu simplitate si incredere prietenilor,durerile si bucuriile!

Sa te manifesti prietenilor tai cu sinceritate,asa cum esti tu insuti!

Sa ai grija sa-ti sustii prietenii cu fidelitate in necazurile lor!

Sa ierti cu usurinta prietenilor tai toate defectele!

Sa te straduiesti sa-i faci mai buni pe prietenii tai!

Sa construiesti cu prietenii tai o lume mai buna!

Merită să lupţi pentru persoana iubită ?

Oare merită să lupţi pentru persoana iubită? Merită să aştepţi luni, ani după cineva? Chiar merită să ierţi totul doar pentru că ţii mai mult decât credeai la o persoană?

Atunci când iubeşti nu ţii cont de piedici, de defecte şi de lucrurile rele. Dar oare aşa să fie? Câţi oameni mai luptă în ziua de azi pentru iubirea adevărată? Câţi mai îndrăznesc să se ridice şi să spună :”Eu lupt pentru ceva. Lupt pentru iubire. Lupt pentru ceea ce cred!” 

E mai simplu ca atunci când nu merge cu o persoană, să încerci cu alta…şi tot aşa. Dar unde e învingerea? Unde e lupta? Unde e aventura?


Dacă iubeşti pe cineva, aştepţi şi zece ani după acea persoană. Dacă iubeşti pe cineva eşti în stare să renuţi la eul tău în favoarea celui de lângă tine. Dumnezeu a luptat pentru noi. Ne-a iubit atât de mult încât şi-a dat singurul fiu să moară pentru noi. Ne-a iubit atât de mult încât a aşteptat nu luni sau ani, ci SECOLE ca noi să venim la El. Ca noi să-i răspundem dragostei Lui. Când am primit aşa o dragoste, când am primit aşa o dovadă de iubire…cum aş putea ca acum să nu mă aştept ca şi cel care vrea să-şi petreacă toată viaţa cu mine să nu lupte?


Merita să lupţi ! Merită să arăţi cu adevărat că tu crezi în DRAGOSTE ADEVĂRATĂ şi că eşti îndeajuns de curajos să aştepţi până vine ea.

"În viață nu contează unde te afli, ci pe cine ai alături."

Noi, oamenii, ne hranim din vise. Culegem si alegem. Alergam nopti si zile in sir dupa aceste vise, iar in momentul cand ele devin realitate “Aici esti tu si aici sunt eu. Tu cu lumea ta si eu cu lumea mea. Suntem doi oameni total diferiti. Suntem doi oameni diametral opusi. Nimic nu ne leaga si totusi sunt zile in care parca suntem facuti unul pentru celalalt. Nu stiu cat mai pot sa traiesc in acest vis. Toata lumea ta e cu ochii pe mine si toata greutatea asta ma face sa-mi pierd mintile. Vreau sa ne oprim aici. Nu stiu pentru cat timp, dar vreau sa nu ne mai vedem o perioada. Vreau sa invat sa-ti duc dorul, vreau sa-mi fie dor de ochii tai, vreau sa-mi fie dor de buzele tale, de cuvintele tale care imi dezmiarda seara tamplele, de mangaierile tale care mereu ma fac sa ma gandesc ca nici Romeo si nici Julieta nu au castigat, insa cu siguranta bunicul si bunica mea au castigat pentru ca au reusit sa imbatraneasca impreuna. Vreau sa invat sa traiesc si fara tine. Nu vreau sa ma intelegi gresit. Pur si simplu…te iubesc!

- Crezi ca daca imi desenezi oameni mari si albi pe acesti pereti ingalbeniti de trecerea timpului am sa pot sa-i mai recunosc dupa un an? Crezi ca am sa pot sa mai construiesc poduri in loc de ziduri inaceasta viata daca tu ma lasi? Nu vreau sa te pierd. Nu vreau. Vreau sa stau in fiecare zi langa tine si vreau sa stai in fiecare zi langa mine. Stii, ciudat insa e pentru prima data in viata mea cand mi-am dorit ca cineva sa ramana acolo langa mine mai mult decat acea noapte. Ciudat pentru ca e pentru prima data cand intalnesc o femeie care sa ma faca sa-mi doresc sa stau si sa o privesc asa cum te privesc pe tine. O femeie pe care sa o dezmierd asacum iti dezmierd cu buzele mele pleoapele si pielea ta catifelata. Vreau sa-ti soptesc cuvinte de amor dimineata in zori si nu doar intr-o dimineata. Vreau ca mereu sa pot sa-ti mangai parul ondulat precum valurile marii ce se sparg in stancile scortoase. Vreau sa te strang in brate si sa-ti spun “Buna seara, iubita mea!” sau sa-ti spun “Buna dimineata, viata mea!” .

Foarte rar ne aducem aminte de acei oameni care ne-au facut sa suferim. Pentru noi, mereu o sa conteze si mereu o sa ne amintim de acei oameni care ne-au facut sa zambim in fiecare zi, care ne-au insufletit visele, care ne-au dat aripi si care ne-au lasat sa zburam acolo unde inima noastra si-a dorit…! Si totusi cea mai grea parte din viata noastra vine atunci cand trebuie sa te decizi daca sa mai ramai acolo sau sa pleci departe.ne speriem. In acele momente nu intelegem ce am realizat si cat de mult am luptat, pentru ca intr-un final nici nu conteaza. Tot ce conteaza e ca am reusit. Tot ce conteaza e faptul ca atunci cand puteam renunta nu am ales acel drum si nu ne-am dat batuti. Restul…ei bine restul sunt doar detalii!

De cate ori...?

De cate ori nu am simtit ca ne calca cineva sufletul in picioare, de cate ori nu am simtit ca sufletul nostru devine pres de sters pe jos, de cate ori nu am simtit ca se rupe bucatica cu bucatica si ca doare si cand respiram ? Am simtit asta in foare multe circumstante … Pe plan familial, sentimental, amical … Doare cel mai tare cand persoanele de la care te astepti cel mai putin iti arunca cate o caramida in gura. Unele lucruri care ne dor, nu putem sa le spunem. Nu le spunem pentru simplu fapt sa nu ii “deranjam” pe cei dragi. Si le tinem acolo, in suflet, intr`o cutiuta. Sunt unele lucruri pe care nu vrem sa le auzim si sunt unele lucruri pe care, in final, le spunem pentru ca nu mai putem sa ne abtinem. Si aici intervine COMUNICAREA. E primul lucru pe care il invatam in viata. Dar chestia ciudata e, ca pe masura ce crestem, invatam cuvinte si noi moduri de a ne exprima, cu atat ne e mai greu sa stim ce trebuie sa spunem .. Sau cum sa spunem de ce avem nevoie sau mai ales ce ne face rau.. Unele lucruri sunt mai mult decat ce spunem, sunt de fapt ceea ce facem, altele sunt spuse doar pentru ca nu avem incotro, iar altele trebuiesc tinute doar pentru noi. Nu foarte des, dar din cand in cand … unele lucruri vorbesc pentru ele .. Si da, lucrurile pe care nu le spunem, se pierd.. Si da, unele lucruri spuse provoaca durere. Uneori detaliile cele mai mici provoaca cele mai mari dureri. Neintelegerile sau interpretarile provoaca iar dureri mari. Durerea apare sub toate formele. O mica intepatura, un pic de susceptiblitate, durerea comuna. Durerile normale cu care traim in fiecare zi. Si exista si acea durere pe care nu putem sa o ignoram. Un nivel atat de crescut de durere care blocheaza tot in jur, care face restul lumii sa se opreasca in loc pentru un timp. Pana cand nu putem sa ne mai gandim decat la cat de mult ne doare. Cum luptam cu durerea ? Asta depinde de noi. O anesteziem, o imbratisam, o ignoram. Si pentru unii dintre noi, cea mai buna solutie e sa trecem prin ea, sa o depasim.

Durerea … Speram uneori ca o sa treaca singura. Speram ca rana care a cauzat`o o sa se vindece. Si uneori, trebuie sa putem sa rupem bandajul, fara anestezie .. Nu exista solutii sau raspunsuri usoare .. Tragem aer adanc in piept si asteptam sa se potoleasca. In majoritatea situatiilor, durerea poate fi suportata. Dar sunt anumite cazuri, cand durerea te loveste exact cand nu te astepti. Low blow.

Trebuie sa ne luptam cu ea, pentru ca adevarul este ca nu putem sa o intrecem. Si viata are intotdeauna grija sa ne ofere din ce in ce mai multa. Dar conteaza mult sa stim ca dincolo de durerea aia, o sa vina si vremea cand o sa zambim dulce si cu ochii limpezi. Am invatat ca durerea trebuie pusa in balanta. Daca balanta este inclinata spre bine, atunci se „inchid” ochii la rau. Si totusi, sunt momente cand ne simtim coplesiti de situatie si nu mai suntem in stare sa facem balanta. Daca reusim sa revenim la un echilibru e perfect, doar ca ne trebuie putere de fier sa facem asta. Si trebuie sa simtim ca se merita sa facem acest …. mhm … sa`i zicem sacrificiu. Si pe principiul ca speranta e o curva ca toata lumea traieste cu ea, trebuie sa speram in continuare ca, intr`o buna zi, sa merite balanta. Chiar azi vorbeam cu niste colegi de principiul “ceri maxim ca sa primesti minim”. Dar ce se intampla cand oferi maxim si primesti minim ? Cand nu ceri absolut nimic, doar oferi ? Iar revenim la balanta. Daca se merita, se merita. Poate nu gandesc bine sau sanatos sau ma rog … Dar daca facem asta, macar avem sufletul impacat ca am dat tot ce avem mai bun in noi in toate modurile posibile, cum am stiut si am putut mai bine. Evident, ca poate aparea treaba ca sacrificiile si compromisurile sa nu fie apreciate si sa fie luate ca atare. Doare. Pansam. Si trece. Si cel mai important, mergem mai departe. Iar la sfarsitul zilei, cand tragem o concluzie, tot ce ne dorim cu adevarat, este sa ne fie cineva aproape. Asa ca toti cand incercam sa pastram distanta si pretindem sa nu ne pase de alte personae, de obicei, mintim. Asa ca alegem pe cine vrem sa ne ramana aproape. Si o data ce ne-am ales acei oameni, avem tendinta de a ramane aproape de ei. Indiferent de cat de mult ne-au ranit ei. Sunt langa noi ! Si cand ne e bine si cand ne e rau. Aceia sunt oamenii care trebuie sa`I tinem langa noi. Oamenii care sunt inca cu noi la sfarsitul zilei, acestia sunt care trebuiesc “pastrati” . Si uneori, aproape poate fi prea aproape. Dar, uneori, invazia de spatiu personal…… este exact ceea ce ne trebuie si tot ce avem nevoie. Sa stim ca e cineva acolo care ne aude cum respiram, cum radem, cum plangem … care stie daca ne e bine sau nu. Sau macar ne presupune starea. Cineva caruia sa`i pese. Un EL sau o EA, in momentul in care este langa noi, simtim ca nimic nu se mai poate intampla rau si ca suntem in siguranta. Momente in care uitam de toate.

Pentru ceva timp.

Să mergi cu suflteul prin aceste locuri

Suflet îngheţat de trăiri prea intense să fie suportate de un muritor,
O altă inimă moartă, pierdută în ceaţa timpului,
Frunze cazute la picioarele celui ce calcă pe cărări ascunse.

Copaci cu vârfurile privind înspre cer,
În timp ce lumea ta se năruie sub propriile trăiri.

In tot acest vacarm al sufletului poţi fi cel ce se ridică
Sau groparul propriei vieţi
Poţi fi cel ce dă sau cel ce primeşte.

Cărările padurilor sunt întotdeauna gata să te primească,
Invaţă să mergi cu suflteul prin aceste locuri
Şi să laşi negrele gânduri în ungherele mlăştinoase ale padurii.

Cand simt

Când simt că trebuie să înmuguresc din nou, aştept ca sunetul diapazonului inimii să-mi dea tonul perfect pe care pot să mă nasc încă o dată, şi tot tumultul de dureri să se micşoreze, iar apoi, de ce nu, să şi îmbobocesc.

Ca orice mugure sănătos şi viu, caut lumina adevărată spre care să cresc şi la care să ajung cu toată corola sufletului meu pe care încerc să o înnoiesc prin înnoirea vieţii mele, pentru a sta mereu drept, neveştejit.

Şi pentru ce să mă nasc din nou şi din nou? Ce este viaţa în fond?

Viaţa: un lanţ încurcat mult mai mult decât mintea umană, dar pe care inima bună şi plină de credinţa adevărată, îl dezleagă cu uşurinţă spre uimirea firii umane atât de rătăcitoare, de cele mai multe ori.

Viaţa este doar o adiere răcoroasă care ne ţine treji în imprevizibil. Viaţa… Viaţa nu-ţi va săruta niciodată lacrima ascunsă în colţul ochiului, ci de ce cele mai multe ori, trăind-o, vei simţi cum privirea te ustura şi mai tare şi vei plânge în hohote.

Totuşi, El, Dumnezeu, adevărata Viaţă,  este mereu lângă tine atât ca să-ţi şteargă lacrima solitară, cât şi ca să-ţi adune în bolul uitării, plânsul necontenit şi să-ţi redea zâmbetul. Tocmai de aceea viaţa fără Dumnezeu reprezintă celula captiva a sufletului nemuritor.

Unii dintre voi poate vă miraţi de ce în majoritatea articolelor mele îl amintesc mereu pe Dumnezeu: pentru că “din El, prin El şi pentru El sunt toate lucrurile”.

Dacă nu am şti ce înseamnă durerea, cum ne-am mai putea bucura de trecerea ei?

Dacă nu ar exista încercare şi zgomotul necazului, cum am şti să ne odihnim în clipele de linişte?

Totul are un rost, iar noi nu trebuie să ne învechim pierind odată cu cenuşa aruncată în vânt a trecutului mort, incinerat de timp, ci trebuie să ne înnoim pentru a privi viitorul în ochi şi pentru a aştepta  acea clipă de glorie şi triumf a frumosului în fata uratului, a binelui în faţa răului.

Dacă avem destulă răbdare, undeva, când clipa de fericire va deveni moment prelungit, fiecare dintre noi va simţi cum norii împreună cu tot cerul vor pluti mai aproape, picurând în ochii noştri,  uneori trişti,  o ploaie caldă ce a alunecat pe razele sclipitoare asfaltate cu lumina intangibilă de mână umană, dar tangibilă de ochiul omului.